"Numai pe tine te iubesc!"
(dar nu-mi voi părăsi soția)

Sună cunoscut?

Infidelitatea este una din cele mai frecvenţe probleme ale cuplului.Dar nu despre infidelitate vorbim acum, pentru că ea a apărut odată cu instituţia căsătoriei (se ştie deja că omul nu este o specie monogamă), ci despre dezastrul afectiv şi emoţional creat de o relaţie cu promisiuni şi aşteptări care nu sunt susţinute de fapte. În care iluzia este atât de frumoasă şi ochelarii atât de roz încât realitatea pare a nu mai avea nici o importanţă.

O poveste contemporană

Să ne imaginăm că “Ea” este o femeie frumoasă, inteligentă şi cu o carieră promiţătoare. Încă tânără, dar prinsă într-un mariaj plictisitor, rutinat, nesatisfăcător. În care rămâne pentru că există un copil şi multe prejudecăţi,( “ce va spune lumea dacă divorţez?”, “copilul trebuie să crească cu ambii părinţi” sau “nu pot să divorţez, în familia mea nimeni nu a mai divorţat până acum”).

“El” este un bărbat aflat la debutul crizei vârstei mijlocii, căsătorit şi el de vreo 20 de ani cu aceeaşi femeie. Căreia îi este infidel de ori câte ori are ocazia, şi mai ales în ultima perioadă când au apărut deja câteva fire albe în păr şi se teme că îi va apune gloria masculină de tip alfa. El o întâlneşte per Ea şi intră în modul de funcţionare “vânătoare”. Cu un comportament seducător, galant şi manierat, Ea vulnerabilă, romantică, plictisită de rutina casnică, acceptă avansurile lui. Se simte dorită, apreciată ca femeie. Au o aventură. Şi apoi încă una. Şi apoi mai multe. Trece un an. Fac împreună planuri pentru o viaţă comună, trăiesc cu totul în iluzia unui viitor poetic în timp ce prezentul se încăpăţânează să rămână prozaic. După ce se sting artificiile, fiecare se întoarce la familarul papucilor de casă şi al convenienţelor conjugale. El,mulţumit ca un motan care a mâncat canarul, cu flori pentru soţie (ca semn de mulţumire că îi tolerează absenţele nemotivate de acasă). Ea din ce în ce mai vinovată, începe să nu mai poată privi în ochii soţului. Devine nervoasă şi găseşte în orice amănunt, motiv de ceartă. Copilul începe să reacţioneze la tensiunea din casă. Pentru ea devine insuportabil,îşi ia inima în dinţi şi împotriva tuturor prejudecăţilor iniţiale, divorţează. Cu scandalul de rigoare, fireşte, soţul nu vrea să înţeleagă subita ei “nevoie de libertate”.Ea se consolează cu idea că a găsit “iubirea cea mare pentru care merită să sacrifice totul”. El, strâns cu uşa de promisiunile făcute, spune că va divorţa şi el. Dar nu divorţează, soţia este prea înţelegătoare şi/sau prea ocupată cu meseria ei ca să-şi ocupe mintea cu urmărirea soţului. În schimb, pentru Ea, lucrurile nu stau deloc bine, pentru că nu înţelege de ce El continuă să găsească pretexte pentru a-şi păstra şi pantofii de bal şi papucii de casă. Ea face cercetări abuzive în telefonul, mailul sau facebook-ul Lui, şi află, nu numai că viaţa conjugală a Lui este netulburată de umbra vreunui potenţial divorţ, ci mai mult, află faptul că el mai schimba mesaje tandre cu alte câteva “domniţe în distress” per care le consolează explicit în timpul jonglat cu mare abilitate între Ea, birou şi obligaţiile conjugale (“delegaţiile” sunt încă la modă).

Telenovela are mai multe episoade, aici poţi să-ţi foloseşti imaginaţia, am să-ţi spun numai finalul apoteotic: Într-o zi ca oricare alta, după ce ea îl întâmpină cu o serie de reproşuri amare, El îi spune privind-o în ochi “Nu te mai recunosc, nu mai eşti femeia iubitoare şi înţelegătoare de care m-am îndrăgostit, aşa că Eu aleg să rămân cu soţia mea”. Ea îi aruncă în faţă tot felul de expresii ne-academice referitoare la soţie, restul de amante despre care aflase, strecoară câteva remarci şi despre strămoşii Lui de pe linia maternă, apoi iese din scenă trântind uşa. După vreo două luni de zile îl vom găsi pe El la fel de galant şi seducător într-o nouă delegaţie, şi pe Ea divorţată, în plin proces de partaj şi de luptă pentru custodia unui copil refugiat la bunici, zăpăcit de războiul intern (din care nu înţelege nimic)

Iubire sau… altceva?

Ce s-a întâmplat cu iubirea cea mare pentru care “merită să sacrifici totul”? Iubirea, de fapt, nu a fost niciodată acolo. A fost numai o idee. Un concept, folosit pentru a justifica dorinţa. Raţionalizări, (cuvânt care, tradus din limba engleză, ar însemna şi un set de minciuni raţionale -“rational- lies”), folosite pentru a apăra ego-ul de sentimentele de ruşine legate de alte seturi de idei, convingeri de data aceasta induse de normele sociale conservate “dacă doresc intimitate cu altcineva decât partenerul meu legal, asta înseamnă că sunt o femeie uşoară” sau “pentru bărbaţi e ceva normal să aibă şi alte aventuri, pentru o femeie este inacceptabil” Ne rătăcim în idei, până ameţim. Mintea devine parcă pusă pe bigudiuri şi creierul miroase a ars.

Vocabularul e sărac, cuvintele “Te iubesc” se spun des, repede şi pentru orice. Fiecare înţelege altceva prin asta. “Te iubesc” poate însemna “te doresc” (adică vreau să facem sex), “te apreciez” (că ai făcut treaba în locul meu), “îţi mulţumesc” (pentru pantofii ultimul răcnet sau pentru vacanţă pe care tu ai plătit-o), sau “de azi înainte îmi aparţii” (să nu cumva să te bată gândul să fugi!). Iubim îngheţata, contul din bancă, distracţia, shoppingul, şi pastă de dinţi (unii!). Iubim alte persoane, în măsura în care aceste persoane ne satisfac aşteptările. Când n-o mai fac, suferim. Iubim condiţionat şi superficial. În minte se produce confuzia şi tot în minte căutăm soluţiile. Şi de fapt, totul este legat de emoţie, de trăire şi simţire, de starea de îndrăgostire per care o căutăm cu toţii, în speranţa că ne va umple golul din suflet.

Îmi permit să-ţi spun ceva nou acum: nimic din afară nu va umple acel gol! Nici măcar persoană de care te agăţi în momentul ăsta şi de la care aştepţi fericirea. Nici măcar câştigul la 6 din 49 în care îţi pui toate speranţele. Nici măcar cele trei kilograme date jos. Nici măcar promovarea care te-ar ridica cu 50 cm în proprii tăi ochi.

Spui “Te iubesc!” Şi pe urmă?

În realitate, adevărata Iubire este necondiţionată. În traducere, fără condiţii. Izvorâtă din interior, din suflet sau din centrul emoţional al fiinţei, această iubire te întregeşte şi te transformă. Dacă iubeşti ne-conditionat un alt om, eşti fericit pentru că omul acela există. Pentru că e sănătos (chiar dacă mănâncă la fast-food şi nu numai ce ai gătit tu pentru el), pentru că e fericit (cu tine sau fără tine). Dacă el primeşte iubirea ta, e bine. Dacă nici măcar nu te cunoaşte, iar e bine. Dacă rămâne cu tine până la adânci bătrâneţi, e bine, dacă la un moment dat pleacă spre un alt bine, numai al lui, iar e bine. Tu eşti fericit oricum, pentru că iubirea (ca sentiment) e în sufletul tău, nu este condiţionată de ce spune, simte sau face el.

Asta nu înseamnă că în numele, iubirii necondiţionate să suporţi orice. Nu înseamnă să te “agăţi” de omul iubit în ciuda faptului că el te face să suferi, şi să rămâi cu stoicism lângă el chiar dacă relaţia a devenit un chin. Poţi alege o despărţire, în numele respectului de sine, a liniştii sau chiar a integrităţii tale emoţionale (sau fizice).

Pentru că Iubirea e un sentiment. În sufletul tău. Nimeni nu ţi-l poate lua, aşa că îl poţi păstra, chiar dacă obiectul iubirii tale nu este în “posesia” ta.

Te-am pus pe gânduri???