În cabinet...

De obicei oamenii apelează la ajutorul unui terapeut atunci când sunt în suferinţă, când se simt lipsiţi de speranţă, epuizaţi, când nu mai reuşesc să găsească singuri soluţia la problemele cu care se confruntă. Şi vin cu o oarecare teamă, gândindu-se că, dacă au ajuns la psiholog (sau, doamne-fereşte la psihiatru), înseamnă că sunt anormali sau nebuni. Nimic mai fals!

Ca psihoterapeut, nu am dreptul să-ţi pun nici un fel de etichete. Nu sunt eu în măsură să judec cum eşti tu. Şi, probabil dacă vei veni să mă întrebi dacă eşti normal (mi se pune des în cabinet întrebarea asta), am să te întreb: “oare de ce ai nevoie ca eu să-ţi spun cum eşti tu? “

Se spune că, în Grecia antică, termenul de “psihoterapeut” desemna un “servitor ” sau “însoţitor” al sufletului. Nu am verificat dacă acest lucru este real din punct de vedere lingvistic, pentru că nici nu ar avea vreo importanţă. Pentru mine, aşa este. Asta înseamnă că, atunci când consideri că ai nevoie de ajutorul meu, te voi însoţi. Nu voi face eu treaba ta, ci te voi ajuta să vezi problemele şi dintr-o altă perspectiva că să poţi lua alte decizii şi să poţi obţine rezultatele pe care le vrei tu. Nu îţi voi da răspunsuri, nu îţi voi arată spre ce destinaţie să te îndrepţi, ci te voi însoți pentru o vreme.

Poate că tu îți cunoști destinația, dar nu poţi înainta că şi spui că te doare fiecare pas. Dai vina pe drum, spui că e greu sau chiar imposibil. Poate că eu atunci îmi dau seama că ai o piatră în papuc… şi încerc să ţi-o arăt. Tu alegi dacă vrei să o vezi sau nu. Dacă o vezi şi o recunoşti, ai dreptul să decizi dacă o scoţi sau nu. Dacă constaţi şi tu că piatra îţi provoacă rana, o scoţi, dar încă doare. Atunci îţi ofer o cârja. Dar după ce te vindeci, mergi singur, nu mai ai nevoie de cârja. Şi e firesc. Atunci când nu mai ai nevoie de mine, ştiu că mi-am făcut treaba.

Asta e satisfacţia muncii mele: să te descurci şi fără mine! Şi să ai convingerea că eşti normal, cu tot ceea ce te face diferit şi unic în raport cu alţi oameni.