Să-l reparăm pe dl. Goe!

 – Nu!... nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d-l Goe, și-l trage puțin înapoi.
– Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.
Și după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alamă și scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, și mititelul își retrage îngrozit capul gol înăuntru și-ncepe să zbiere.
– Mamițoo! mam' maree! tantii!
– Ce e? Ce e? sar cocoanele.
– Să oprească! zbiară și mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!
Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la stația din urmă.
– Biletele, domnilor!
Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate și Goe să facă același lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, și, dacă a zburat pălăria, firește c-a zburat cu pamblică și cu bilet cu tot. Dar avea bilet...
– Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Mița.
Conductorul însă nu înțelege, pretinde bilet; daca nu, la stația apropiată, trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Așa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet și nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei și 50 de bani, și-l dă jos din tren la orice stație.

 (povestea lui Caragiale în întregime - aici
  foto credit: Eugen Taru)

Comportamente nepotrivite.

Credeți că “Dl.Goe” e numai o poveste ? Credeți că nu mai există astfel de personaje acum? Ba da, există, și continuă să se înmulțească! Oriunde te-ai afla, în trenuri, în avioane, în autobuze, în magazine, în parcuri, pe terase, la reuniuni familiale…. Dl Goe contemporan apare… pe unde nu te aștepți!

Am asistat personal la câteva scene. Altele,mi s-au povestit în cabinet, iar altele… se pot găsi descrise pe larg în “n” articole de pe internet. Toate au ceva în comun: “puiul” își urlă pretențiile, face toate gesturile inacceptabile din punct de vedere al politeții (trage de hainele părinților, dă din picioare, se strâmbă, aruncă cu obiecte, etc) și “vrea”. “Acum” vrea! Iar părinții zâmbesc binevoitor și îi îndeplinesc copilului pretenția! Nici nu contează că totul se petrece în public! Ba tocmai de aceea are loc scena: pentru că este în public. Odrasla, inteligentă (cum altfel?) a învățat că teama cea mai mare a părintelui este “ce o să zică lumea?”, și, de dragul imaginii,îi va îndeplini dorința. Ceea ce și face! Punct ochit, punct lovit! Să mai zică cineva că odrasla nu are temperament de leader! Are strategie și perseverență, speculează punctele slabe ale adversarului și obține rezultatul, “mânca-l-ar mama de dăștept!” Acasă, departe de ochii lumii, lucrurile stau altfel: părintele îi îndeplinește din start dorința, oricât de nepotrivită ar fi (ca să fie liniște și să aibă el impresia minunată că este un părinte binevoitor și non-violent). Uneori, se începe cu un “Nu” părintesc plin de explicații pe care copilul nu le înțelege și escaladează criza de furie până… până cedează părintele! În final, copilul obține ceea ce vrea, orice ar fi, chit că ajunge să plângă până se sufocă sau vomită! La asta, nici un părinte nu rezistă. O fi absurdă cererea odraslei, dar … “săracul copil, nu-l pot lăsa așa!” Și de aici încep scuzele părinților: “Ce era să fac?”, “Eram în public, toată lumea ne privea, știu ce scene e în stare să facă!”, “E un copil bun, ce mare lucru? Mi-a cerut numai să… , “pe mine nu m-a deranjat!” sau altele, asemenea.
Dragi părinți, vă rog, treziți-vă la realitate: Cu un astfel de comportament, nu sunteți un părinți “binevoitori și non-violenti”, ci neglijenți și egoiști! Vă mândriți probabil că “puiului” nu-i lipsește nimic, că îi satisfaceți toate mofturile, probabil pentru că voi nu le-ați avut satisfăcute atunci când erați ca el, sau alte motive personale! Îi găsiți lui mereu scuze, dar în același timp vă găsiți motive să petreceți cât mai mult timp fără copil. Poate nu vă vine ușor să recunoașteți asta, dar și pe voi va scoate din sărite! Priviți adevărul în față: viața însăși nu este întotdeauna binevoitoare (și nici blândă) iar creșterea unui copil trebuie să se facă în acord cu Viața nu cu nevoile voastre de adulți! Comportamentele nepotrivite, în viață reală, au niște consecințe naturale nu tocmai plăcute! Vă temeți că dacă luați o măsură disciplinară, copilul vă va considera rău și spune că nu va mai iubește? Ei și? Amintiți-va că la un moment dat va avea un șef care nu va fi dispus să îi facă pe plac! Vreți să creșteți oameni care să reușească în viață, nu? Atunci, e necesar să-l învățați că viața nu e numai despre “vreau! și bătut din picior!” Este și despre tolerantă la frustrare, despre perseverență, rezistentă la efort și muncă susținută! Despre responsabilități și integritate, despre capacitatea omului de a-și urma visele și de a nu renunța numai pentru că..”așa e mai greu”!
Nu, violența nu este acceptabilă! Dar nici resemnarea în fața d-lui Goe! Știu că vă mănâncă palmele uneori și sunteți tentați să vă amintiți că “bataia e ruptă din rai!” Dar asta NU e o soluție! Așa cum NU e o soluție nici să-i faceți lui o programare la un cabinet de psihoterapie că să-l “repare” specialistul, în același mod cum vă duceți mașina la un service! Dacă este nevoie de ajutor specializat, este pentru toată familia, nu numai pentru copil (și nu vorbim aici de excepțiile tulburărilor psihice infantile, ci de carențele în educație și comportament )

Soluții există:
În primul rând, să conștientizați realitatea așa cum e.

Să intrați în legătură cu propria voastră nemulțumire legată de copil.

Să nu mai dați vina pe alții (bunici, bone, after-school), copilul nu a plecat singur, voi l-ați lăsat acolo!

Să decideți că vreți să schimbați ceva.

Să faceți o listă cu comportamentele pe care v-ați dori să le înlocuiți cu altele, mai acceptabile. Ce nu vă place? Ce vă scoate din sărite? Ce comportament vă face uneori să vă doriți să găsiți (dacă se poate) un after-school cu program permanent?

Luați fiecare punct al listei și întrebați-vă:
1) Realitatea vieții lui de adult va tolera acest tip de comportament? Vor exista consecințe? Dacă răspunsul este DA, e necesar să luați măsuri! Copilul are nevoie sa înțeleagă semnificația limitelor pe care le impuneți ca fiind consecințe ale comportamentului nepotrivit și nu ca pedeapse nedrepte!

De exemplu: dacă refuză ceea ce este pe masă la cină pentru că vrea neapărat! să-i comadati o pizza sau să mănânce numai în vârful patului la tv, ca adult credeți că va fi servit în acest mod numai pentru că vrea el? Nu! Prin urmare, copilul va avea locul la masă și meniul în față, familia va continua să mănânce iar copilul este liber să refuze, dar… NU, Nu se va comanda pizza!, și NU, nu va mânca în pat! Și următoarea masă va fi micul dejun! Iar toate astea îi vor fi aduse la cunoștință ca o stare de fapt, pe un ton cât se poate de natural. Păstrați-vă calmul și încercați să ignorați provocările.

2) Cerințele lui au legătură cu ceea ce poate/sau ar trebui să facă singur?

De exemplu: “vreau să mă îmbraci tu!” (deși este la vârsta la care poate și știe să se îmbrace), sau “mi-e sete” (deși are paharul de apa în față), sau “deseneaza-mi tu harta la geografie” (deși e tema lui de la școală)
Dacă e vorba de asta, asigurați-vă că știe și că poate să facă singur. Întrebați-l pe el de ce vrea să facă alții ceea ce poate face el singur. Lăudați-l când reușește. Amintiți-i ce bine s-a descurcat când a reușit! Spuneți-i că aveți încredere că va putea și acum. Cu blândețe, dar ferm, lăsați-l să facă și să se mândrească cu reușita! Fiți alături de el, dar nu faceți în locul lui!

3) Comportamentul respectiv este o consecință a răsfățului exagerat de tipul “tot ce vrei, puiule!” sau o încercare de atragere a atenției?

Că să răspundeți la asta, amintiți-vă care a fost ultima interacțiune de calitate cu copilul? V-ați jucat cu el azi? Ați povestit? Ați desenat? L-ați implicat în activitățile casnice? I-ați acordat atenția exclusivă în acel timp? ( sau erați cu ochii pe vreun ecran și repetați mereu “nu am timp acum!” sau “lasa-mă în pace!”?) Copiii învață repede dacă au experiențe trăite. Dacă îi spuneți “uite, o oră sunt aici numai pentru tine” și faceți asta, după aceea îi puteți cere să nu va deranjeze și să stea cu celalat părine/bunic/bonă, încă o oră, cât aveți treabă. Dar când spuneți că Nu vreți să fiți deranjat, nu ieșiți numai ca să-l pedepsiți că face gălăgie! În felul asta… copilul își atinge scopul de a vă atrage atenția! Iar atenția negativă (prin pedeapsă) e mai bună decât nimic! Dar dacă ați avut acel timp de calitate cu copilul, dacă nevoile i-au fost satisfăcute și el continuă să “vrea” câte ceva, reveniți la punctul nr.1

4) Respectați-vă , și va învăța și el să vă respecte!

Datoria unui părinte este să satisfacă nevoile copilului, nu să-i fie sclav! Dorințele sunt opționale și se satisfac după posibilități. Adică… părintele are datoria să-i asigure copilului îmbrăcăminte (asta e o nevoie), dar nu e obligat să se dea peste cap pentru a cumpăra musai! noii papuci în trend sau noii blugi de fițe, neapărat! de la firma X (astea sunt dorințe, pe care situația obiectivă le poate satisface, sau NU). Pe măsură ce crește, copilul ar trebui să înțeleagă că pentru a-și satisface dorințe pe care părinții nu pot sau nu vor să le îndeplinească, va trebui să muncească pentru a și le obține singur. Așa e și în viață, nu?

Toate se pot schimba, cu o condiție: Să fiți dispuși, voi înșivă să munciți pentru asta. Să vă frustrați și voi, ca părinți, pentru o cauza mai înaltă decât plăcerea de moment. Să…#rezistați! Și să vă dedicați iubirii pentru copilul vostru fără să uitați de propriile nevoi. Cu cât copilul este mai mare, cu atât mai mare efortul necesar. Dar dacă reușiți, merită! Pentru că vă iubiți copilul, și vreți tot ce e mai bun pentru el. Pentru că cea mai mare satisfacție este momentul când copilul va deveni un adult echipat atât cu abilitati cât și cu o atitudine corectă, gata să plece de acasă, și să reușească să obțină pentru el ceea ce-și dorește!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here