Porunca a 5-a într-un (eventual) decalog al părinților

A cincea poruncă: Să-ţi cinsteşti părinţii . Trebuie să îi preţuim, să le ascultăm sfaturile, să acordăm atenţie experienţei lor, să le mulţumim şi să-i iubim aşa cum şi ei ne iubesc pe noi… (sursa: crestinortodox.ro)

questions1Să îi preţuim” – şi dacă se poate, necondiţionat. De acord, la nivel declarativ. Dar în fapt? Câţi părinţi reuşesc să câştige cu adevărat preţuirea copiilor? Literatura psihologică, începând de la Freud încoace, nu încetează să sublinieze importantă rolului părinţilor în dezvoltarea psiho-emoţională a copiilor. Totul contează: modul de interacţiune, felul cum părinţii răspund nevoilor copilului, personalitatea părinţilor, relaţia dintre părinţi, rangul copilului (primul, al doilea, mezinul, etc), circumstanţele naşterii (copil dorit, aşteptat, “întâmplat”, tolerat, etc), şi mai ales modul în care oamenii înţeleg să-şi joace rolul de părinte. În ochii unui copil, valoarea unui părinte se măsoară, în primul rând, prin modul în care acesta reuşeşte să-i transmită copilului sentimentul de siguranţă. Apoi, sentimentul că este iubit, acceptat şi valorizat. Şi nu în ultimul rând, preţuirea părintelui de către copil are legătură cu ceea ce este el, părintele, că om, dincolo de rolul de părinte. Prin valorile pe care acesta le transmite prin model. Copilul învaţă din ceea ce vede, aude şi experimentează în relaţia cu părinţii, şi va reproduce modelul învăţat. Observă modul de relaţionare al acestora între ei şi în relaţia cu el şi va învaţă cum să se comporte la rândul lui cu ceilalţi copii. Un părinte agresiv sau violent, care terorizează familia, va transmite copilului că violenţă fizică sau verbală este acceptabilă. Rezultatul? Tendinţa copilului de a fi agresiv la rândul lui sau de a se închide, temător, în sine. De aici, nu mai e decât un pas spre anxietate, depresii, deficit de concentrare, somatizări iar mai târziu, la adolescenţă, sau chiar la vârsta adultă, fugă în alcool sau substanţe ilegale, dezastre relaţionale, debusolare, confuzie, modele greşite, infracţionalitate sau tentative de suicid.

Să le ascultăm sfaturile, să acordăm atenţie experienţei lor” Sigur. Sfaturile unui adult sunt valoroase dacă nu sunt impuse că cerinţe obligatorii. Copilul are dreptul de a decide, dar este surprinzător cât de puţini părinţi ţin seama de ceea ce-şi doreşte cu adevărat copilul. Începând de la vârstă preşcolară, copilul are preferinţe pentru anumite culori de îmbrăcăminte, pentru unele mâncăruri sau pentru unele activităţi extraşcolare. Mai târziu, are preferinţe pentru anumite moduri de distracţie sau de petrecere a timpului liber. Dacă un părinte întreabă şi negociază cu copilul aceste lucruri, îi acordă respect şi apreciere. Un copil respectat şi apreciat, va respectă şi el mai târziu sfaturile şi experienţă părintelui. În schimb, dacă este controlat şi forţat să se supună voinţei adultului, începând de la lucrurile mici ale vârstei preşcolare şi terminând cu alegerea carierei sau a partenerului de viaţă, va fi mereu în opoziţie cu părintele, iar când va ajunge adult, părintele constată că şi-a pierdut nu numai controlul asupra copilului, dar şi brumă de influenţă sănătoasă pe care ar fi putut-o avea.

Să le mulţumim” Cu siguranţă le mulţumim că ne-au adus pe lume. Asta e un fapt: Ne-au adus pe lume. Dar în ce fel copiii se simt primiţi de această lume, depinde foarte mult de mediul în care “aterizează” în această viaţă. O lume ostilă, nepăsătoare, rece sau dimpotrivă supra-protectoare şi sufocantă îi face pe unii copii să gândească şi uneori să spună “Nu am cerut eu să vin pe lumea asta” Unii părinţi îşi abandonează pur şi simplu copiii. Alţii îi lasă în grijă bunicilor sau rudelor pentru a pleca în străinătate, sau pentru că “sunt tineri şi trebuie să îşi trăiască viaţă” Alţii consideră că se “achita” onorabil, cumpărând copilului o bonă, un after-school, excursii, haine de “firmă” şi tot ce s-ar mai putea cumpăra cu bani, uitând să îi acorde prezenţa, timpul şi răbdarea lor. Tot ei sunt părinţii care ajung să nu-şi cunoască deloc copilul. Cum cresc aceşti copii? Ce se întâmplă în sufletul lor? Asta pare să nu preocupe pe nimeni atâta timp cât aparenţele sunt păstrate.

Să-i iubim aşa cum şi ei ne iubesc pe noi”…. Din fericire, există o lege a compensaţiei, şi de obicei exact aşa se întâmplă. Copiii dau înapoi exact ceea ce primesc, în mod spontan şi autentic, în special în primii ani ai copilăriei. Dacă părintelui nu-i place ce primeşte de la copil, începe să-l “educe” în mod tradiţional, dând “porunci”. Sub povara poruncii, copilul se supune sau se revoltă. Dacă se supune, dispare autenticitatea şi spontaneitatea lui naturală, şi crescând, va purta masca unui Sine fals, dar politicos şi acceptabil social. Dacă se revoltă, rămâne sincer dar presiunea morală a lui “trebuie” ridicat la rang cosmic crează vinovăţia. Iar între politeţe şi sinceritate compromisul frecvent este nevroza, tulburarea, devianţele de comportament. E de mirare oare că lumea noastră este aşa cum este?

Într-un eventual decalog al părinţilor, porunca 5 ar sună cam aşa: “Să-ţi cinsteşti copilul. Că părinţi, trebuie să îi preţuim, să acordăm atenţie nevoilor lor, să îi respectăm şi să-i iubim aşa cum ne iubesc ei pe noi când vin pe lume: necondiţionat”.

Numai aşa vom putea fi şi noi ca părinţi, preţuiţi, respectaţi şi iubiţi în mod autentic de copiii noştri între 0 şi 70 de ani.

(cu tot respectul faţă de credinţele religioase, pentru părinţii cărora le pasă cu adevărat…)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here