Despre invidie

Invidia este comparație. Și am fost învățați să comparăm, am fost condiționați să comparăm, să comparăm mereu. Altcineva are o casă mai bună, altcineva are un corp mai frumos, altcineva are mai mulți bani, altcineva are o personalitate mai carismatică. Compară, compară-te în continuare cu toți ceilalți pe lângă care treci, iar rezultatul va fi o mare invidie; este un produs secundar al condiționării pentru comparație.

Altfel, dacă renunți la comparație, invidia dispare. Atunci știi pur și simplu că ești tu și că nu ești nimeni altcineva și nu este nevoie. Nu e bine să te compari cu copacii, altfel vei începe să fii foarte invidios: de ce nu ești verde? Și de ce ți-a fost atât de grea existența – și fără flori? Este mai bine să nu te compari cu păsările, cu râurile, cu munții; altfel vei suferi. Te compari doar cu ființele umane, pentru că ai fost condiționat să te compari doar cu ființele umane; nu te compari cu păunii și cu papagalii. Altfel, invidia ta ar fi din ce în ce mai mare: ai fi atât de împovărat de invidie, încât nu ai mai putea trăi deloc.

Comparația este o atitudine foarte prostească, pentru că fiecare persoană este unică și irepetabilă. Odată ce această înțelegere se instalează în tine, invidia dispare. Fiecare este unic. Ești doar tu însuți: nimeni nu a fost niciodată ca tine și nimeni nu va fi niciodată ca tine. Și nici tu nu trebuie să fii ca oricine altcineva.

Existența creează doar originale; nu crede în copy-paste.

O grămadă de găini erau în curte când o minge de fotbal a zburat peste gard și a aterizat în mijlocul lor. Un cocoș s-a clătinat, l-a studiat, apoi a spus: „Nu mă plâng, fetelor, dar uitați-vă ce ouă fac cei alături”.

Alături se întâmplă lucruri grozave: iarba este mai verde, trandafirii sunt mai trandafiri. Toată lumea pare să fie atât de fericită – în afară de tine. Și la fel este și cu ceilalți, se compară și ei. Poate ei cred că iarba din gazonul tău este mai verde – arată mereu mai verde de la distanță – că ai o soție mai frumoasă… Ești obosit, nu-ți vine să crezi de ce te-ai lăsat prins de această femeie, nu nu știu cum să scap de ea – și vecinul poate fi invidios pe tine, că ai o soție atât de frumoasă! Și s-ar putea să fii gelos pe el….

Toată lumea este invidioasă pe toți ceilalți. Și din invidie creăm un astfel de iad, din invidie devenim foarte răi.

Un fermier în vârstă a fost cu capriciu în privința ravagiilor provocate de inundație. „Hei!” a strigat un vecin, „porcii tăi au fost luati de râu”.

„Dar porcii de la casa de peste drum?” întrebă fermierul.

„Au plecat și ei.”

— Și cei de la casa din spate?

“Da.”

“Hm!” a exclamat fermierul, înveselindu-se. „Nu este atât de rău pe cât credeam.”

Dacă toată lumea este în mizerie, e bine; dacă toată lumea pierde, e bine. Dacă toată lumea este fericită și are succes, asta are un gust foarte amar.

Dar de ce iti intra in cap ideea celuilalt in primul rand? Din nou permiteți-mi să vă reamintesc: pentru că nu ați lăsat să curgă propriiul potețial; nu ai lăsat propria ta fericire să crească, nu ai permis propriei tale ființe să înflorească. Prin urmare, te simți gol în interior și te uiți la exteriorul fiecăruia pentru că numai exteriorul poate fi văzut.

Îți cunoști interiorul și știi exteriorul celorlalți: asta creează invidie. Îți cunosc exteriorul și ei își cunosc interiorul: asta creează invidie. Nimeni altcineva nu-ți cunoaște interiorul. Acolo știi că nu ești nimic, fără valoare. Iar ceilalți din afară arată atât de zâmbitori. Zâmbetele lor pot fi false, dar de unde poți ști că sunt false? Poate că și inimile lor zâmbesc. Știi că zâmbetul tău este fals, pentru că inima ta nu zâmbește deloc, poate fi plâns și plâns.

Îți cunoști interioritatea și doar tu o știi, nimeni altcineva. Și cunoști exteriorul tuturor, iar oamenii din exterior au făcut frumoși. Exteriorurile sunt piese de spectacol și sunt foarte înșelătoare.

Există o veche poveste sufită:

Un bărbat era foarte împovărat de suferința lui. Obișnuia să se roage în fiecare zi lui Dumnezeu: „De ce eu? Toată lumea pare să fie atât de fericită, de ce doar eu sunt într-o asemenea suferință?” Într-o zi, din mare disperare, el s-a rugat lui Dumnezeu: „Îmi poți da suferința oricui altcuiva și sunt gata să o accept. Dar ia-o pe al mea, nu omai suport.”

În noaptea aceea a avut un vis frumos ÿ frumos și foarte revelator. A visat în noaptea aceea că Dumnezeu a apărut pe cer și le-a spus tuturor: „Aduceți toate suferințele voastre în templu”. Toată lumea s-a săturat de suferința proprie – de fapt toată lumea s-a rugat, cel putin o data: „Sunt gata să accept suferința oricui altcuiva, dar ia-o pe a mea; e prea mult, este insuportabila.”

Așa că fiecare și-a adunat propriile suferințe în saci și au ajuns la templu și păreau foarte fericiți; a venit ziua, rugăciunea lor a fost ascultată. Și acest om s-a repezit la templu.

Și apoi Dumnezeu a spus: „Pune-ți pungile lângă pereți”. Toate pungile au fost puse de pereți, iar apoi Dumnezeu a declarat: „Acum poți alege. Oricine poate lua orice sac.”

Și cel mai surprinzător lucru a fost acesta: că acest om care se ruga mereu, s-a repezit spre geanta lui înainte ca altcineva să poată alege! Dar avea o surpriză, pentru că toată lumea s-a repezit la geanta lui și toată lumea a fost bucuroasă să o aleagă din nou. Care a fost problema? Pentru prima dată, toată lumea văzuse mizerile altora, suferințele altora – pungile lor erau la fel de mari, sau chiar mai mari!

Și a doua problemă era că cineva se obișnuise cu propriile suferințe. Acum să-l alegi pe al altcuiva – cine știe ce fel de suferințe vor fi în interiorul gsacului? De ce să te deranjezi? Cel puțin ești familiarizat cu propriile suferințe și te-ai obișnuit cu ele și sunt tolerabile. Atâția ani le-ai tolerat – de ce să alegi necunoscutul?

Și toți au plecat acasă fericiți. Nimic nu se schimbase, aduceau aceeași suferință înapoi, dar toți erau fericiți și zâmbind și bucuroși că își putea recupera sacul.

Dimineața s-a rugat lui Dumnezeu și a spus: „Mulțumesc pentru vis; Nu voi mai întreba niciodată. Tot ceea ce mi-ai dat este bun pentru mine, trebuie să fie bun pentru mine; de aceea mi l-ai dat.”

Din cauza invidiei ești în continuă suferință; devii răutăcios cu ceilalți. Și din cauza invidiei începi să devii fals, pentru că începi să te prefaci. Începi să te prefaci ca ai lucruri pe care nu le ai, începi să te refaci ca esti ceea ce nu esti, lucruri care nu sunt naturale pentru tine. Devii din ce în ce mai artificial. Imitând pe alții, concurând cu alții, ce altceva poți face? Dacă cineva are ceva și tu nu îl ai și nu ai posibilitatea naturală de a-l avea, singura modalitate este să ai un înlocuitor ieftin pentru el.

Omul invidios trăiește în iad. Renunta la comparatii  și invidia dispare, răutatea dispare, falsitatea dispare. Dar poți renunța doar dacă începi să-ți crești comorile interioare; nu există altă cale.

Mai bine ar fi sa incepi sa crești, sa devii  un individ din ce în ce mai autentic. Iubește-te și respectă-te așa cum te-a făcut existența și apoi imediat ușile raiului se deschid pentru tine. Erau mereu acolo, deschise, dar pur și simplu nu le vedeai.

Osho, The Book of Wisdom, Talk #27