“Ce e gratis, e fara valoare!”

Nu fac psihoterapie gratis. Nici în „perioada asta”, nici în alte perioade. Dacă alți colegi au decis să facă asta, este alegerea lor, și nu le comentez motivele. Vorbesc numai în numele meu. M-am gândit mult la acest subiect în diferite etape ale vieții mele profesionale.
În percepția colectivă generală, a fi psihoterapeut este o meserie care „ajută oamenii”. De fapt afirmația aceasta este numai parțial adevărată și incompletă pentru că de fapt.… psihoterapia ajută oamenii să se ajute singuri”. Și este o meserie, la fel ca alte meserii. Din ce ar trăi un psihoterapeut, dacă are un cabinet privat ce reprezintă întreaga lui sursă de venit și el ar lucra ca „psiholog voluntar”?
Medicii ajută la vindecarea corpului fizic, iar noi, psihoterapeuții, ajutăm la vindecarea emoțiilor, a gândurilor și comportamentelor, la ameliorarea simptomelor suferinței psihice. Clerul poate are aceeași pretenție, legată de „vindecarea sufletului”. La fel și prietenii, rudele, cunoștințele binevoitoare din anturajul fiecăruia sau bătrânii familiei. De aceea, meseria de psihoterapeut este într-o oarecare măsură bagatelizată de unii care își închipuie că „oricine poate sta de vorba cu un om”. Ce nu știe toată lumea este ce presupune o conversație terapeutică în raport cu o conversație obișnuită.

Hai să vedem un studiu comparativ:
Presupunem că ai o problemă pe care nu reușești să o rezolvi singur. Ai neînțelegeri în familie, nemulțumiri la serviciu, poate și ceva suferințe somatice sau boli deja instalate în organismul tău. Te simți depășit, dorești să vorbești cu cineva, să te simți înțeles, să fii ajutat să schimbi ceva (pentru că suferi și simți că nu mai poți).
Ce faci?
-Mergi mai întăi la medic. Medicul este un om care a studiat intens, pregătirea lui implică după absolvirea liceului, Facultatea de medicină (6 ani), și încă 6 ani de pregătire în rezidențiat (ca angajat în sistemul public, cu un salariu). La asta se adaugă și pregătirea continuă. Medicul te va examina, și dacă vă găsi ceva în neregulă, iți va prescrie un tratament. În continuare nu te simți bine, dar nu mai e o suferință a corpului fizic.Mai mergi și la alți medici, dar la un moment dat, nu se mai poate găsi o cauză a stării tale din punct de vedere al sănătății corpului tău. Pentru simptomele psihice, poate va fi nevoie să vizitezi un medic specializat în psihiatrie. El iți va da un tratament pentru suferința psihică și/sau iți vă recomanda psihoterapie.
-Vorbești cu familia, cu prieteni sau cunoscuți. În majoritatea cazurilor, vei primi încurajări (daca ești norocos), bagatelizări ale problemei („lasă draga că alții o duc mult mai rău și nu se plâng atâta”), sau chiar te trezești că oamenii din jur încep să te evite. Sau… să iți dea soluții, să te educe, să-ți spună ce „ar trebui să faci”, conform modului în care ei înșiși au rezolvat o problemă similară sau a unor clișee sau conserve culturale. Nu te ajută, sau… uneori pot crea și alte probleme.
-Daca ești credincios, probabil te vei îndrepta către biserică. Aici depinde de norocul tău, și de preotul pe care îl găsești acolo. Unii au ceea ce numin „har”, alții nu prea. Preoții se pregătesc la seminarul teologic (echivalentul Liceului) și Facultatea de Teologie (eventual și studii masterale). Nu au (majoritatea lor) autocunoaștere suficientă sau vreo formă de psihoterapie individuală obligatorie care să-i formeze pentru obiectivitate în relația cu enoriașii. Îi spui ce ai pe suflet și, în cele mai multe cazuri, va găsi undeva vinovăția ta sub forma „păcatului”. Te va trata cu slujbe, iți va da vreun canon (echivalentul pedepsei pentru vinovăția găsită) , împărtășanie, rugăciune și imperativul de a nu mai păcătui. Sigur, în absenta autocunoașterii profunde, latura lui umană te poate judeca și în funcție de propriile lui experiențe, sistemul personal de principii și valori. Pentru unii, experiența de la biserică este de folos, pentru alții nu. Dacă nu ai apelat la serviciile bisericii sau interacțiunea cu preotul nu te-a ajutat, e posibil să iți dorești să vorbești cu un profesionist, respectiv cu un psihoterapeut.

Un psihoterapeut care își respectă meseria, va parcurge toate etapele pregătirii că să poată fi recunoscut de organismele legale care reglementează profesia. Nu oricine care a absolvit o Facultate de psihologie este în mod automat psihoterapeut. Terapeuții alternativi (de tipul maeștri, vindecători, shamani, clarvăzători), fac ce stiu ei să facă mai bine, dar nu sunt Psihoterapeuți în sensul pregătirii necesare din punct de vedere legal. Unii au mai multe pregătiri și talente native în aceste domenii, dar Psihoterapia în sensul ei științific NU cuprinde și practici alternative încorporate în demersul terapeutic.
Că să ajungă să aibă „atestat de liberă practică în specialitatea psihoterapie” eliberat de Colegiul Psihologilor din Romania este nevoie de parcurgerea unor pași obligatorii pentru a fi recunoscut și listat în Registrul Unic de Evidentă de la Colegiul Psihologilor din Romania, deocamdată singurul organism de reglementare a profesiei. Cine pornește pe acest drum, are nevoie de pasiune, răbdare, anduranță și… sponsori, pentru că drumul de la dorința de a deveni psihoterapeut la atestatul care te recunoaște ca psihoterapeut arata cam așa:

-După absolvirea liceului, urmează Facultatea de Psihologie (3 sau 4 ani)
-Studii masterale obligatorii daca a terminat facultatea în sistem Bologna și dorește treapta de „specialist” (2 ani)
-Formare de bază într-o metodă psihoterapeutică printr-o asociație de formare recunoscută de Colegiul Psihologilor (4 ani, costurile integrale sunt suportate de psiholog)
-Autocunoaștere sau/și dezvoltare personală sau terapia personală (se plătește separat)
-După cei 4 ani urmează încă 1-3 ani de practică supervizată (supervizarea NU e gratuită, costurile sunt suportate de către psiholog)
-Pentru a obține treptele superioare (de psihoterapeut autonom, specialist și principal), e nevoie de formare complementară continuă prin participarea la seminarii, congrese, etc (NU sunt gratuite)
– Pe parcursul întregii formări, cursurile, cărțile, materialele de lucru, testele licențiate, presupun niște costuri deloc neglijabile

De ce este nevoie de toate acestea?
Pentru că demersul terapeutic nu este o conversație obișnuită.
Pentru că terapeutul să poată participe la conversația terapeutică exclusiv în beneficiul clientului. Să-și lase acasă toate prejudecățile, atitudinile și/sau experiențele ori credințele personale și să fie 100% dedicat înțelegerii și prelucrării experienței clientului din fata lui. Să poată menține atitudinea de „neutralitate binevoitoare” și reflexiva. Să își poată identifica propriile trăiri și să nu le lase să intervină în procesul terapeutic, să se abțină de a da sfaturi sau soluții care au funcționat pentru el. Să poată fi atent (simultan) la ceea ce povestește clientul, la ce trăiește el însuși (că om), și la ceea ce se petrece intre el și client că să poată evalua relația terapeutica. Să decidă când să taca, și când să intervină în discuție. Să aleagă-în cunoștință de cauza, intervenția cea mai folositoare pentru client. Să poată înțelege și prelucra conținuturile psihodinamice ale problemei clientului și să folosească cu înțelepciune și eficiența tehnicile terapeutice. Să își bată capul, să revină la teorie ori de câte ori este nevoie, să folosească supervizarea atunci când recunoaște că are el însuși nevoie de sprijin și îndrumare, să se păstreze la curent cu tot ce apare în literatura de specialitate. Și… nu în ultimul rând, să știe cum să funcționeze fiind alături de mai mulți clienți pe parcursul zilei, cu aceeași dedicare și profesionalism, chiar dacă anumite povesti rezonează și cu el însuși, îl impresionează sau îi crează anumite trăiri (umane, pentru că și el este tot un om) pe care trebuie să le țină pentru sine. Pentru că este răspunzător de confidentialitatea informațiilor care îi ajung la urechi, și… pentru că la final, dacă clientul vă reuși să-și rezolve problema și să-și găsească în el însuși resursele necesare, meritul nu va fi al terapeutului ci al clientului. Termenii de succes în aceasta profesie sunt de fapt o măsură a modestiei și a implicării neutre și social invizibile a terapeutului. Sau… că să citez un coleg de breaslă… „Psihoterapeutul de succes este cel care reușește să devină inutil pentru clientul lui”

Ceea ce numim „cadrul terapeutic” reprezintă exact delimitarea, în termeni de timp, spațiu și valoare a conversațiilor terapeutice. Mai exact, spre deosebire de orice alte interacțiuni interumane, psihoterapia se desfășoară într-un timp stabilit (50-60 minute), într-un loc stabilit (de obicei cabinetul psihoterapeutului) și prevede o tranzacție financiară. Psihoterapia este o meserie că orice altă meserie, iar plata ședințelor este necesară ca o condiție a menținerii rolurilor (psihoterapeut-prestator de servicii de psihoterapie respectiv client-beneficiarul acestui serviciu). Contractul psihoterapeutic recomandat stipulează aceste roluri foarte clar, precum și interdicția intrării în alte roluri (interacțiuni sociale de tip prietenie sau intimitate sexuală, comerț de tip „barter”, servicii reciproce)
Având în vedere toate aceste condiții specifice ale acestei meserii, părerea mea este că „voluntariatul” în acest domeniu poate funcționa numai în cazuri absolut particulare a necesitații unor intervenții de urgența în caz de calamitați, accidente sau dezastre, intervenții absolut specifice și de scurtă durată. În rest…. Psihoterapia de profunzime și de durată necesară în anumite tipuri de suferințe psihice, nu va funcționa în regim de „voluntariat” pentru că acest lucru poate schimba fundamental dinamica relației terapeutice.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here